Povestiri ACASA Povestiri de lecturi scolare

«

»

MIZERABILII (27) de Victor Hugo

PARTEA a II-a COSETTE Cartea a șasea PETIT-PICPUS

IV Bucurii

Urmare la Mizerabilii (26)

mizerabilii

Mizerabilii. Manastirea Petit-Picpus

Fetele aduceau prospețime în austera mănăstire. În recreații ieșeau gălăgioase în grădină, se jucau, alergau, spuneau fel de fel de lucruri copilărești, naive.

Încăperea în care mâncau, întunecoasă și rece, era populată de fel de fel de gângănii. Grupurile de fete își luaseră numele după cele care predominau în colțul în care își aveau masa. Astfel, unele erau Păianjeni, altele Omizi, altele Gândaci și altele Greieri.

V Distracții

Prânzul fetelor era simplu, carne cu legume sau pește sărat, fiind totuși mai presus decât ceea ce mâncau maicile. Fetele mâncau în tăcere, în timp ce o călugăriță citea cu glas tare din Viețile Sfinților.

Pe când se jucau în grădină, fetele mai luau pe furiș, de pe jos, câte un fruct – un măr, o caisă ori o pară. Le mâncau seara, în dormitor, sau, dacă nu se putea asta, la closet.

Nimic din afară nu pătrundea în mănăstire, așa că fetele fură foarte încântate auzind zile în șir pe cineva cântând din flaut. Dezamăgirea a fost mare atunci când două dintre ele se urcară pe acoperiș și îl zăriră pe cântăreț. Era un bătrân orb.

VI Schitul

În curtea mănăstirii erau trei clădiri: mănăstirea cea mare, a călugărițelor, internatul, în care locuiau fetele și schitul în care se adăpostiseră călugărițe din diferite ordine, dispărute în urma revoluției.

În biserica mănăstirii aveau acces și călugărițele, și fetele, și maicile din schit. Călugărițele erau însă ferite privirilor de o perdea ca o cortină.

VII Câteva siluete din umbră

În perioada în care Jean Valjean nimerise acolo, stareța mănăstirii era maica Innocenta, o femeie de veo șaizeci de ani, scurtă, îndesată și veselă. Era o femeie recunoscută pentru cultura ei.

Cele mai îndrăgite de fete erau maicile Assomption, de douăzeci și trei de ani, maica Sainte-Mechtilde, responsabila corului, precum și alte câteva.

Maicile erau blânde cu fetele, dar respectau legea tăcerii. Dacă o fată li se adresa, ele nu răspundeau niciodată. Un clopot era acela care vestea fiecare persoană și fiecare lucru. Pentru stareță clopotul suna o dată, făcea o pauză, apoi mai suna o dată. Pentru intrarea în clasă suna de șase ori, apoi de cinci ori. Nouăsprezece bătăi de clopot anunțau deschiderea porții mănăstirii.

VIII Post corda,  lapides (După ce am vorbit despre ființe, să vorbim despre pietre)

Mănăstirea avea forma unui trapez ale cărui laturi erau reprezentate de patru străzi.

Cele câteva clădiri erau înconjurate de grădină, care era mai joasă decât străzile din jur, așa că zidul ce o înconjura era mai înalt pe dinăuntru decât pe dinafară. Fiecare clădire își avea grădinița ei, croită din grădina cea mare, care avea un brad uriaș în mijloc. Pretutindeni grădina era brăzdată de alei mărginite de tufe de coacăze.

IX Un secol sub văl de călugăriță

Printre maicile din schit se afla o centenară. Venise de la mănăstirea Fontevrault, dar înainte de revoluție făcuse parte din lumea mare.

Bătrâna povestea că, în tinerețea ei, bernardinii nu fuseseră mai prejos decât muschetarii.  Într-un dulap încuiat păstra un obiect pe care îl ferea de ochii tuturor. Maicile se întrebau ce-o fi fost, o carte sfântă, niște mătănii rare, poate niște moaște sfinte… După moartea ei au descoperit că ascundea o farfurie de Faenza, pictată cu amorași.

X Obârșia veșnicei închinări

În anul 1649 sfintele daruri au fost de două ori pângărite, în două biserici din Paris. Două doamne nobile au socotit că jignirea adusă sfintelor daruri nu poate fi ispășită decât printr-o închinare veșnică într-o mănăstire de călugărițe. Ele au plătit pentru întemeierea acesteia și astfel au apărut două ordine care practicau închinarea veșnică, bernardinele de la Petit-Picpus și benedictinele Sfântului Potir.

XI Sfârșitul mănăstirii Petit-Picpus

Din primii ani ai restaurației mănăstirea Petit-Picpus a început să decadă. Pe la 1840 nu mai existau nici bătrânele din schit, nici elevele din internat. La 1845 doar câteva maici mai intrau în mănăstire. Scăzând numărul maicilor, a crescut greutatea poverilor. Este expresia faptului că, în secolul al XIX-lea, a început criza ideii religioase.

* * *

Sursa foto

Dă clic aici pentru Mizerabilii (28)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă!

 

4468025380

2 pings

  1. MIZERABILII (28) de Victor Hugo. Povestire pe scurt

    […] « MIZERABILII (27) de Victor Hugo […]

  2. MIZERABILII (26) de Victor Hugo. Povestire pe scurt

    […] MIZERABILII (27) de Victor Hugo » […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Puteti folosi aceste HTML etichete şi atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>